Une vérité à la Palice (fr. „Un adevăr à la Palice”) – Se spune astfel despre un adevăr evident naiv, exprimat cu toată seriozitatea, pe un ton grav. De exemplu, dacă cineva ar zice despre un gîngav că el nu se bîlbîie decît atunci cînd vorbește, ar furniza o „lapalisadă” sau „un adevăr à la Palice”... Corect ar fi trebuit să se spună: „Un adevăr à la La Palice” (cu doi „la”, ceea ce însă ar fi fost mai greu de pronunțat), căci La Palice, nu Palice, îl chema pe viteazul francez al cărui nume pe nedrept e implicat în această expresie. Pe nedrept, fiindcă iată care este istoria: Jacques de la Palice a fost un viteaz căpitan al lui Francisc I (sec. XVI) și care, după multe bătălii și răsunătoare victorii, a căzut în lupta de la Pavia din 1525. Vitejia lui a inspirat un cîntec popular soldățesc, în care poetului anonim i-a scăpat un vers bine intenționat, dar copilărește adus din condei: „La Palice, străpuns de flinte, Căzu, murind, pe cînd lupta Și-un sfert de oră înainte El încă-n viață mai era.” (În textul francez: Un quart d’heure avant sa mort/ Il était encore en vie). Autorul a vrut desigur să spună că viteazul a luptat pînă la ultima clipă, dar din felul cum s-a exprimat, rezultă că „era încă viu înainte de a muri”, ceea ce i-a incitat pe umoriștii francezi să compună pe această temă cuplete comice, zeflemisind în fel și chip versul cu pricina și făcînd prin popularizarea lui, să se nască vorba: „Un adevăr à la Palice”. De pildă: „S-a însurat și-i pare rău: Femeia-i leneșă și proastă. Ei, dacă rămînea flăcău, N-ar fi avut acum nevastă!…” Evident, un adevăr... à la Palice! LIT.